Intr-un episod mai vechi a fost prezentata o masina nemteasca, una de viteza. Gumpert Apollo nu exceleaza, spune prezentatorul, nici la capitolul infatisare, nici la capitolul dotari. Prima impresie asadar.

Si totusi, la volan, cand e nevoie cu adevarat de ceva, exista cel putin un lucru care face ca aceasta masina sa fie una speciala.

Infatisare exterioara, prima impresie si apoi… esenta, nu?

Putem oare face o analogie cu alte aspecte ale vietii?

Oare o doamna ingrijita la exterior – dar care la un moment dat deschide gura – nu poate soca (in sens invers fata de masina)?

Sau daca ne uitam la concursurile de talente nu suntem socati deseori cum sub o infatisare nu intotdeauna atractiva se ascund oameni de exceptie?

Si in viata de zi cu zi, oare nu cumva uneori persoana care iese cel mai putin in evidenta la lucru nu e si cea mai e eficienta – doar ca nu se apuca sa se laude?

Evident lista poate continua – si chiar va invit sa adaugati exemple.

Desigur ca exista si exceptii – insa intrebarea de baraj a zilei de azi: de ce ne tot lasam inselati de aparente si de ce le luam ca punct de reper?

Si pentru ca am zis de emisiune, iata mai jos si momentul la care fac referire:

Uneori faci evenimente pentru a lansa un produs sau un serviciu, pentru a anunta anumite informatii relevante pentru media ori pentru a inaugura ceva (un nou sediu de exemplu). In asemenea momente se fac deseori poze de final cu toti oamenii importanti in acelasi cadru (deseori cu un fundal personalizat).

Se recomanda de obicei ca in asemenea momente sa nu se pastreze chiar o atitudine severa, prea sobra, ci sa se treaca in zona “casual”, sa existe o destindere a persoanelor. Evident se recomanda in general ca oamenii sa zambeasca (e chiar o lista intreaga de motive pentru a justifica necesitatea zambetului in poza de grup).

Numai ca acum vin si intreb: daca discursurile si nu numai le-ai repetat acasa in oglinda, la zambet ai lucrat?

S-ar putea ca intrebarea sa socheze, insa exista motive intemeiate pentru a v-o adresa.

Sunt multe moduri in care se poate zambi – de la zambetul discret si pana la cel ironic, de la cel care dezveleste dintii si pana la cel cu toata figura sau cel care anunta un hohot de ras.

Dar nu toate zambetele sunt fermecatoare – si unele pot chiar pot sa strice poze. Iar cand e vorba de poze oficiale in care dumneavoastra sunteti personajul principal… ei bine atunci lucrurile nu sunt deloc roz.

Am vazut recent poze aparute in presa si chiar in niste machete achizitionate ca advertorial in care unele persoane zambeau, dar din pacate era mai bine daca ramaneau serioase. Puteti sa faceti un exercitiu si sa va uitati in presa pentru a vedea imagini de la evenimente si daca nu cumva in pozele oficiale unii n-ar trebui sa zambeasca – sau daca n-ar fi mai bine daca ar mai lucra la zambet. Trebuie sa aiba si un zambet cuceritor;) !

Ar putea deveni munca mai placuta?

Da.

Iar acest lucru ar trebui deprins din copilarie.

Cum?

Orice copil ar trebui sa fie invatat lucrurile prin joc. Suna atat de familiar si e atat de usor de zis si totusi de ce astazi pare asa de greu de facut? Nu auziti mai degraba doar formulari pe negativ cand vine vorba despre parinti si copii, doar certuri si multe-multe tipete si reprosuri?

Daca de mic inveti sa cauti partea frumoasa atunci lucrurile se fac mai usor. Daca alegi sa vezi doar partea grea, urata, corvoada atunci nu e de mirare ca lucrurile par a nu avea spor.

Cu aceasta ocazie mi-am adus aminte si de o melodie dintr-un film care mi-a placut: Mary Poppins. Cantecul e interpretat de Julie Andrews si se numeste A Spoon Full Of Sugar, iar inceputul este chiar:

In every job that must be done
There is an element of fun
you find the fun and snap!
The job’s a game

And every task you undertake
Becomes a piece of cake
A lark! A spree!

Adultii mai au vreo sansa sa schimbe modul in care vad munca?

Da din nou.

Nu este un efort foarte mare insa ia un pic de timp si poate si o modificare a atitudinii. Intai se face o lista cu lucrurile care va plac la locul de munca actual si cu avantajele de a avea un loc de munca. Firesc in mod corespunzator se face o lista cu avantajele de a fi freelancer sau a avea firma proprie – fiecare de la caz la caz.

Apoi vedeti ce activitati realizati si care dintre acestea va plac.

Gasiti o modalitate inedita de a realiza activitatile care va pasioneaza mai putin. Este imposibil sa nu puteti adauga un pic de inedit unei activitati. Puteti ramane cu mult mai putine activitati de rutina, neplacute si cu foarte multe pentru care sa gasiti modalitatea cea mai buna de a le realiza.

Nu doar asteptati sa vi se spuna cum sa faceti. Gasiti chiar voi solutia potrivita si sentimentul pe care il veti avea nu se compara cu nimic altceva!

Cum ar fi daca ai avea bani pentru a trai decent, chiar luxos pentru tot restul vietii tale?

Acum probabil ca lucrezi pentru bani, fie ca ai firma ta, esti independent sau angajat. Sunt oameni care traiesc pentru a munci (si nu mai apuca sa se bucure de banii facuti) si altii care muncesc pentru a avea din ce trai, resurse pentru a-si putea face mofturile.

Ai mai lucra insa daca ai avea bani?

Si cat de mult ai mai lucra?

O posibilitate ar fi aceea de a te implica in proiecte care te pasioneaza, nu pentru bani ci pentru a face ceva ce iti place.

Suna bine aceasta perspectiva, nu? Asa ti-ai asigura si libertatea de a avea cat timp liber doresti, dar si ca nu iesi complet din sistem.

O alta varianta ar fi aceea de a munci pentru ca pana la urma nimic nu e sigur atunci cand vine vorba despre bani, nu?

Sau ai munci pentru ca pur si simplu nu ai putea sta fara a lucra. Dar ai sti ca ai alta pozitie de negociere si ca nu trebuie sa tolerezi orice comportament care nu iti e pe plac. Ai mai lucra unde esti acum? Ai avea ceva de spus cuiva, daca ai sti ca a fi dat afara/a ramane fara clienti nu te afecteaza?

Ai putea sa te bucuri de bani o perioada – sa calatoresti, sa ajuti si asa mai departe. Si poate peste cativa ani sa reiei lucrul.

Ai putea sa petreci mai mult timp cu cei dragi.

Te-ai putea ocupa de cevca care iti place, dar acum nu te sustine financiar. Un hobby sau o placere pur si simplu.

Asa ca pana la urma, daca ai avea bani de un trai decent, chiar luxos, ai mai munci?

Finala a adus in fata doua echipe – Olanda si Spania – oricare ar fi castigat ar fi fost premiera pentru tarile respective.

Probabil ca pana aici deja va mirati ca ma uit la fotbal. Sunt anumite meciuri si evenimente dedicate sportului cu mingea rotunda care nu pot fi ratate, printre care si o finala de campionat mondial de fotbal.

Olanda si Spania au terminat 0-0 cele 90 de minute. Asadar suspans prelungit.In final, in prelungiri Olanda ramane cu un om in minus, iar Spania castiga dintr-o pozitie contestata de olandezi.

Acum probabil ca va intrebati de ce scriu despre o finala la care cine a vrut s-a uitat si i-a vazut deznodamantul. Pentru ca din punct de vedere al imaginii se constata un element inedit in parerile tuturor celor care ma inconjoara.

Toti sunt de parere ca o echipa care a jucat foarte bine la acest campionat mondial a uitat parca 90% din fotbalul pe care il stie intr-un anumit meci. Parerea e ca acest lucru a fost realizat din motive geopolitice, financiare, ca sunt implicatii politice si nu numai.

Si de aici aud tot felul de intrebari asa ca vin sa intreb: se fac jocuri de culise la un asemenea nivel, spre finalul unui campionat mondial de fotbal?

Pana va ganditi la un raspuns sa mai ascultam imnul acestui campionat: Shakira – Waka Waka

S-ar putea sa vi se para exagerata afirmatia, dar va asigur ca e purul adevar

O sa incep cu partea de PR – ca tot e blog orientat si spre acest segment.

Dupa cum probabil ati remarcat aici exista o categorie dedicata greselilor de PR. Si cu parere de rau spun ca sunt inca greseli care se tot repeta, ca sunt agentii carora cand le trimiti link pentru a vedea spre exemplu ca intre subiect si predicat nu se pune virgula si alte asemenea isi prezinta cel mult scuze dupa care peste o perioada persista in greseala.

Si-atunci nu poti sa nu te intrebi daca nu cumva problema e la angajator sau, si mai bine spus, la sefi/superiori. In functie de cat de mare este compania exista desigur mai multe persoane in fata carora se raspunde/se raporteaza.

Daca la angajare unui angajat in PR nu i se solicita sa stie la perfectie limba romana, daca nu se verifica in redactarea unui material daca stie ca se scrie corect “creeaza” nu “creaza” si “mingi” nu “mingii” si evident daca nu se urmareste ca angajatul sa aiba o costructie logica a materialelor si tot asa, atunci evident ca daca apar probleme ulterior nu e doar vina angajatului.

Din pacate asa cum spuneam astfel de greseli si altele mult mai grave ajung sa se pastreze in materialele finale, cele trimise jurnalistilor si nu numai. Sa insemne aceasta ca nici sefii nu sunt mai breji?

Ei bine ceea ce spun acum referitor la PR e valabil pentru cam toate domeniile – si as putea scrie mult si bine despre cateva companii sau domenii precum IT de unde am exemple clare. Nu zic ca toti angajatii stiu absolut tot ce au de facut apriori angajarii. Se mai invata si din mers. Insa atat timp cat nu exista anumite standarde si mai ales cat lipsa calitatii nu este pedepsita in niciun fel atunci lucruri de mantuiala se vor mai face. Si servicii in dorul lelii se vor mai oferi!

Evident ca aceasta insemnare, ca de altfel toate pe tema manageri/subordonati, are si reversul din perspectiva angajatului. Ca orice angajat trebuie sa stie cu adevarat sa faca tot ce scrie in fisa de post, sau ce nu stie sa invete cat mai curand. Ca angajatii trebuie sa se asigure ca inteleg foarte bine ce li se solicite (iar daca nu au inteles din prima sa solicite precizari). Ca lucrurile se pot face culcandu-te pe-o ureche – dar nu va merge la infinit.

Managerii trebuie si ei sa fie constienti ca transmit solicitarile in mod foarte clar, fara interpretari posibile. Si sa nu uite ca o stacheta poate fi ridicata oricat, insa daca nu se verifica daca nivelul e atins, si nu o data ci mereu, atunci degeaba.

La fel managerii ar trebui sa isi aduca aminte ca degeaba li se pare in regula ca atunci cand un client sau cineva din exterior sesizeaza greseli ei sa dea vina pe angajati si sa spuna “N-ai cu cine”. Nimeni nu e interesat cine a gresit in interior ci de cum se solutioneaza problema si ca ea sa nu mai apara pe viitor. A da vina pe angajati e oricum o alegere gresita si spune multe despre un manager!

Iata insa ca si o firma mai putin faimoasa la nivel mondial, dar importanta pentru o angajata, da nastere la un atasament atat de mare incat o femeie si-a tatuat logoul ei. Rising Medical Solutions Inc. este numele companiei, iar logoul acesteia se gaseste la loc vizibil pe corpul receptionistei Danyel Triplett. Aveti o poza si informatii suplimentare in articolul de pe Chicago Business.

Femeia marturiseste ca si-a tatuat logoul pentru ca o face sa se simta bine venind la munca. Trebuie de asemenea precizat si ca ea mai are alte tatuaje, nefiind asadar la primul.

Un angajament special din partea unei angajate?

O dovada de iubire pentru companie?

Dorinta de “securizare” a locului de munca?

Actiune ascunsa de marketing?

Ce credeti?

O sa spuneti: in orice situatie? Nu e nevoie chiar in orice imprejurare.

Ba da.

Din pacate este nevoie!

In plan personal se poate sa stiti intr-adevar pe ce va bazati – forte proprii sau prieteni ori cunostinte. Insa intotdeauna poate aparea ceva. Mereu. Fara exceptie. Ca nu va doriti – si ca nimeni nu isi doreste – e clar. Dar doar pentru ca nu iti doresti ceva nu inseamna ca nu se si intampla. Poti sa stii ca prietenul X te ajuta: ca o sa iti fie aproape in imprejurarea Y, ca iti va da ce ti-a promis si asa mai departe. Insa nimic nu e sigur – si oricand, chiar si in ultimul moment, poate aparea ceva neprevazut. Si va aparea – chiar atunci cand va asteptati mai putin!

In plan profesional este lesne de inteles de ce un plan de backup este necesar. Te lasa un furnizor balta? Trebuie sa ai imediat o alta optiune. Prietenul cu care ai decis sa faci afaceri nu isi respecta termenii contractuali? Din nou trebuie sa ai o varianta alternativa. Colaboratorii sau chiar angajatii nu isi respecta termenul-limita? Din nou trebuie sa ai o solutie pregatita.

Multi se culca pe-o ureche. Daca tot a mers bine si nu s-a intamplat nimic rau nu se ingrijoreaza si nici nu pregatesc solutii de backup. Si-atunci lucrurile pot merge prost. Si deseori nu se rezolva la timp si bine situatia. Imaginati-va ca ramaneti fara ceva important (nasi de exemplu) inainte de nunta cu 5 zile. Credeti ca nu vi se poate intampla? Eu n-as paria! In loc sa va panicati si sa va dati de ceasul mortii gasiti imediat altii. Si gata. Nu aveti vreme de crize de isterie, nervi si nici macar nu merita acele persoane care to9cmai v-au lasat balta sa va pese de ele. La fel in plan profesional daca cumva nu va da la timp un furnizor ce aveti nevoie puteti sa gasiti imediat o alta solutie.

Nu deveniti dependenti de cineva. Dependenta e cel mai rau lucru. Nu e sanatoasa nici in plan personal si nici in plan profesional. Nu ramaneti atasati doar de o persoana sau de o firma intr-o anumita imprejurare. O fi vazutul interesului propriu? Poate. Dar in plan profesional e vorba despre a oferi calitate si serviciile pentru care v-ati angajat la termenul la care v-ati anagajat sa le livrati. Nimanui nu ii pasa cine v-a incurcat si cu ce ocazie. Toti doresc solutia si mai ales ce au solicitat de la bun inceput.

Voi aveti solutii de backup?

La unii poate te vei uita cu atentie. Poate te vor atrage chiar ei – si nu neaparat prin haine extravagante, aspect de manechin sau alte asemenea.

Unii oameni imprastie parca uratenie, pesimism. I-ai asocia automat cu rau – si de cele mai multe ori, constient sau nu, fugi din preajma lor. Iti fura parca si energia, se vaicaresc fara a incerca sa schimbe ceva, multumindu-se doar sa critice. Sunt oameni care deseori nu au ganduri pozitive, nu gandesc deloc optimist (si nici macar realist), vad doar raul, barfesc adesea si vad doar ce nu merge. Nu au niciun pic ochi pentru frumos.

Si sunt alti oameni pur si simplu frumosi. Te incarca parca sufleteste cand ii ai in preajma.

Ii recunosti imediat. Sunt oamenii cu o anumita lumina in privire. Sunt cei care gasesc motive si pentru a zambi, chiar daca nici lor nu le merg toate struna. Sunt oamenii care au parca o aura de lumina in jurul lor.

Sunt cei alaturi de care orele trec imediat, dar minunat. Oamenii frumosi, cei care atrag binele, cei care vad si partea plina a paharului.

Nu mai stiu daca v-am povestit de o tanara mama din Viena. M-a si ne-a impresionat (pe mine si pe domnul meu) in mod placut. Era intr-un tramvai cu copilul – un baiat mic – intr-un carut. Copilul statea si isi facea de lucru – din cand in cand mai zbura cate o jucarie din carut. Mama o lua de pe jos sau o prindea, o punea intr-un buzunar dedicat jucariilor date pe jos, si din alt buzunar ii dadea una noua. Nu il certa, nu urla la el, nu se isteriza. Era ceva firesc, ii zambea – dar ii zambea cu intreaga ei fiinta. Privirea ei era luminoasa, zambetul sincer. Copilul era fericit. Statii bune (pana am coborat noi) nu a plans absolut deloc (spre deosebire de un alt copil la care mama lui urla de zor sa taca).

Mi se intampla e drept destul de rar din pacate sa intalnesc astfel de oameni. Si nu doar mame. Nu. Am vazut barbati de varste diferite si femei si singure si intr-o relatie. Oamenii pot fi frumosi sau nu. E insa o adevarata placere sa fii in preajma unor astfel de persoane si parca totul merge altfel. Bateriile se incarca.

Pana la urma toti avem greutatile noastre. Ca le facem cunoscute sau nu e alegerea noastra. Dar ochiul pentru frumos ramane – daca a existat sau daca se doreste sa fie deschis. La fel ochii frumosi si oamenii frumosi se vad. Ei te inspira.

Tu cum vrei sa fii? Negru sau luminos si frumos?

Sa luam o padure.  Oameni diferiti o vor vedea in mod diferit. O sa va arat cum acelasi lucru se intampla si in afaceri – si nu numai.

Unii vor vedea padurea in sine. Vor vedea intregul, ceea ce se vede din afara – sa presupunem ca stai si te uiti la acea padure – destul de aproape, dar nu ai intrat inca in padure. Vezi doar prim-planul sa spunem asa. Viziunea e oarecum limitata – dar viziunea e una de ansamblu.

Altii vor zari copacii. Vor vedea asadar partile intregului. Din cauza copacilor insa nu intrevad si intregul. Nu vad padurea ca tot – ci parti componente. Copac langa copac, apa, animale si eventual intrevad relatiile intre aceste parti componente. Poate ca pe acesti oameni i-ati asocia cu persoanele minutioase. Insa deseori cei care nu sunt in stare sa vada intregul – chiar daca vad bine partile componente – in afaceri pot pune bete in roate. Chiar daca li se explica si li se arata ca partile alcatuiesc un tot, ei s-ar putea sa nu inteleaga. In consecinta toti cei care identifica acest tip de observare la cineva vor trebui sa isi adapteze explicatiile.

Sa revenim la padure.

Mai sunt oameni care vor vedea oportunitatea. Ei vor zari potentialul, ce se poate face cu aceasta padure. Atentie, nu ne gandim aici la ideea de defrisare, dar e vorba de a zari posibilitatea unor plimbari, si multe alte asemenea. Aceasta viziune va fi cu mult detaliata imediat (cand trecem si la partea practica).

Conex celor care vad oportunitatea, de fapt aproape in opozitie cu acestia, se afla cei care vad doar greutatile care pot aparea atunci cand se doreste sa se realizeze ceva. Mai clar spus, nu apuca sa se fructifice padurea – sau sa se incerce de fapt sa se gaseasca modalitatile cele mai potrivite pentru a fructifica potentialul ca vin unii care vad doar ce poate merge rau, cat de greu poate fi pentru a face ceva si asa mai departe.

Ziceam de afaceri si de parte practica. Va invit asadar sa luam in calcul o idee. O idee poate fi in fapt, padurea. Cum reactioneaza insa oamenii la idei? Simplu.

Unii sunt atrasi de idee in sine. Vad intregul. Le surade, considera ca s-ar putea face si sunt atrasi de ea si gata sa se implice. Altii vad deja partile componente, cum poate fi ideea pusa in practica, ce se poate face, care sunt pasii de urmat si asa mai departe. Poate scapa din vedere intregul – dar vad ideea prinzand viata. Altii vad oportunitatea, vad dincolo de primul strat, se gandesc la moduri de a dezvolta ideea pe viitor, vin cu sugestii si asa mai departe. Ei si la final (desi poate cel mai des intalniti) ii vedem pe cei care vin imediat sa iti spuna de ce ideea nu poate fi pusa in practica, de ce greutati te vei lovi. Nici macar n-au apucat sa analizeze ideea, potentialul ca deja se gandesc de ce nu ar putea merge. Si daca ar vedea raul pentru a gasi solutii si tot poate ca ar fi bine – dar vad raul si chiar daca le sunt demontate unul cate unul argumentele, ei tot gasesc noi si noi probleme imaginare.

O idee e o idee si e aceeasi idee prezentata tuturor. Si totusi oamenii o vad diferit. Unii te vor incuraja sa o pui in practica. Altii iti vor spune sa o lasi balta. Unii te vor ajuta sa o dezvolti, te vor ajuta cu argumente bune sa iti adaptezi ideea pentru a avea succes.

Tu cum vezi padurea?

E frumos sa ne aducem aminte de jucarii, daruri, jocuri si de o zi. Dar un copil e un copil tot anul, in fiecare an. Si in fiecare zi el este modelat: de mediu, de experientele proprii si asa mai departe. Asa ca… poate tu il ignori, dar el se dezvolta.

7 ani de-acasa au devenit astazi uneori doar cateva luni – alteori doar 2-3 ani intregi. Si totusi sunt parti ale zilei in care sunt tot acasa cu tine ei, copiii sau el copilul. Ce faci in acel timp? Il ignori? Il trimiti la televizor, calculator etc. pentru ca tu sa ai timp liber sau investesti timp in el?

Ce se invata in acesti primi ani de viata? Respectul se invata de pilda. Bunul simt. Propriul loc. Si multe altele. In aceasta perioada un copil ar trebui sa invete si sa ii asculte pe ceilalti. Ar trebui sa invete ca la un spectacol de teatru sau muzical NU se vorbeste.

Ce se intampla daca nu invata la timp aceste lucruri?

Pai… v-am zis ca nu ma mai duc la niciun film la cinema din cauza mitocanilor, nu?

La fel, e posibil ca astfel de copii – ajunsi poate la liceu ori chiar adulti la facultate sau mai in varsta – merg la spectacole la Ateneu sau teatru. Poate nu “de bunavoie si nesiliti de nimeni” ci carati de o prietena, dusi cu clasa etc. Iar acolo ei uita ca nu sunt doar ei, nu ii respecta nici pe colegii care poate sunt interesati de eveniment si cu siguranta nu ii respecta pe cei de pe scena. Isi bat joc de toti si chiar si de ei insisi. Dar nu le pasa. Iar la unii cei 7 ani lipsesc cu desavarsire pentru ca nici macar o rugaminte sau o observatie politicoasa nu ii determina sa se potoleasca. Ba chiar poti primi de la astfel de specimene raspunsuri de tipul: daca vrei liniste inchiriaza-ti Ateneul/teatrul si fa-i sa cante/joace doar pentru tine. Sigur ca da, e indicat – chiar daca ai avea bani si ai putea face asta, la cei de pe scena nu se gandeste nimeni? Ce prefera oare? Sa performeze in fata a 2-10 persoane sau in fata unei sali pline si la final sa primeasca niste aplauze de la 5 persoane sau de la o sala intreaga?

Mi s-a intamplat sa vad Ateneul plin de tineri premianti (e drept nu din Bucuresti) care aveau parte inclusiv de un moment special oferit de Alexandru Tomescu la fascinanta vioara Stradivarius. Si ce faceau unii dintre acesti tineri? Cand in sala rasuna doar duiosul sunet al viorii ei vorbeau.

Spuneam la inceput ca nu doar parintii au un rol ci si educatorii, invatatorii si profesorii. Da, daca acasa nu a avut cine modela un copil asa cum trebuie, toti ceilalti amintiti trebuie sa constientizeze faptul ca au o misiune. Am avut o doamna educatoare (tovarasa pe vremea mea, e drept), doamna Petruta (i-am uitat numele de familie, dar nu ii uit prenumele) exceptionala. Se juca cu noi, ne-a invatat o sumedenie de lucruri, era ferma dar dreapta cu noi – si evident tinea la noi toti. Nu sunt vorbe mari, e realitatea. Apoi am avut doamne invatatoare (din diverse motive s-au schimbat) minunate si la fel profesori si profesoare de exceptie – multi lasandu-si o amprenta frumoasa asupra noastra. Sunt ceea ce sunt astazi si pentru ca de-a lungul vremii i-am cunoscut pe toti. Dar nu au fost indiferenti fata de noi!

Totul se deprinde in timp – si in loc sa se invete lucruri rele, mai bine sa se prinda obiceiuri bune. Daca aveti lacune – corectati-le. Dar cand ajungeti de exemplu la un spectacol amintiti-va ca nu sunteti singuri, amintiti-va ca e frumos si dezirabil sa va respectati, sa ii respectati pe cei din sala si mai ales pe cei de pe scena – mai ales ca unii nici macar nu se aseaza cu hainele de scena inaintea unei emisiuni sau a intrarii pe scena, din respect pentru public. Asa ca stimate public, respecta-ti artistii! Si stimati oameni – copii sau nu – faceti rost de cei 7 ani de-acasa!

Abia acum apuc sa si raspund insa.

Va invit sa ii cititi postul pentru a vedea de ce acest raspuns. Intrebarea ei era: cum se prepara coktail-ul pentru aratat bine in pielea ta?

Aici insa vin cu unele completari. In primul rand ca e posibil ca pielea ta sa nu fie una de fotomodel nu pentru ca cine stie cat fast-food mananci sau alte asemenea ci pentru ca poate ai avut candva niste probleme de santatate (nu sariti sa va ganditi la grasime ci ganditi-va la cicatrice, semne din nastere, pete rosii mai ales mari si la vedere, poate vergeturi si alte asemenea). Ar trebui sa fii complexata? Evident ca nu. Dar da, pe cat posibil ar fi frumos sa nu le afisezi (vergeturile de exemplu se pot ascunde purtand haine adaptate).

Pentru a arata bine unii merg la sala. Altii au un metabolism bun si arata bine orice ar face si/sau manca. Altii pur si simplu nu sunt interesati sa fie slabi – pot fi medii ca sa zic asa. Nu obezi, dar nici cu coastele la vedere. Si da, aici e vorba si despre barbati si despre femei.

Dincolo insa de ce faci pentru a arata cumva, important e cum te simti in pielea ta. Si ar trebui sa te simti bine. Sa incerci sa te ingrijesti – un pic de machiaj, o haina care ajuta, o coafura speciala, o pereche de ceva nou (incaltaminte etc.), un accesoriu nou pe care sa iti faca placere sa il porti. O persoana care se simte bine in pielea ei are o anumita atitudine si o incredere speciala in fortele proprii.

Apoi mai conteaza si cei din jur. Da, e deosebit de important sa nu ai o mama care sa iti spuna ca nu arati deloc bine – vezi cazurile de prin diverse emisiuni de la TV – dar nici un sot sau prieteni care sa iti scoata ochii pentru un kilogram pus in plus.

Iata asadar ca sunt ingrediente si pentru a arata bine in pielea personala, dar si pentru a te simti asa. Oricum, vorba aceea, pe vremuri erau magazine in care daca erai mandru de pielea ta o puteai arata lumii in diverse feluri – doar, confectionam incaltaminte cu pielea clientului.

Am vazut castani infloriti – nu doar albi ci multi-multi rosii – in drumul de la hotel spre sediul CCIVl.

Inevitabil am vazut si multe masini pe drum – de altfel pe Dealu Negru a fost un adevarat macel vineri intrucat este un segment unde s-a prabusit drumul si se mergea pe o singura banda, cu semafor pentru cele doua sensuri (am stat o ora la coada – dar aceasta e alta poveste).

Vazand multe masini am remarcat si personalizarea multora. Dincolo de masinile personale – sau de firma, am vazut si microbuzele (masini precum cele de maxi taxi). Ei… dar una avea un nume pus peste tot pe masina – numele firmei desigur – asezat la loc de cinste alaturi de datele de contact peste tot pe unde se putea pe acel microbuz alb.

Dar numele era complet neinspirat! Era un prenume italian – sa zicem Mario (desi nu era acesta, dar seamana) si apoi… Auto Zob. Sa reiau. Mario Auto Zob. Da, in loc de Mario era alt prenume, dar tot cu M incepea. Insa cum e irelevant acela…

Cum Doamne-iarta-ma sa iti dea prin cap sa pui “zob” in numele firmei de transport – fie el transport logistica sau persoane? Cum sa te urci intr-o masina de la o asemenea firma? Cum sa lucrezi cu ei ca furnizori? Da, pacat ca aceasta masina n-avea si numar cu “zob” ca sa fie tacamul complet.

Iata insa de ce conteaza mult tot ce tine de imagine si PR. E clar ca numai mentionand acest nume unei persoane din domeniu si ar fi zis imediat ca nu e o alegere inspirata (bine, ma refer la consultantii adevarati nu la cei inchipuiti).

Atentie asadar atunci cand doriti sa va faceti o firma la ce nume alegeti, ce conotatii are si mai ales ce implicatii!

Continuand pe aceeasi linie sunt multi cei care prefera sa decida altii pentru ei, sa absoarba idei, cei care nu au puterea de a avea pareri ferme, care isi pun sub semnul intrebarii orice convingere in clipa in care o alta persoana are contraargumente. Da aici deseori totul tine si de educatie, de incurajarea unui copil sa aiba parerile lui: ati remarcat vreodata cum multi copii cand sunt intrebati ceva, indiferent de varsta, se uita spre parinti inainte de a raspunde?

Acum, sa ne intelegem: e clar ca atunci cand argumentele celuilalt sau ale celorlalti sunt valide, e bine sa nu se ramana la ideea si parerea originala. Nu e de dorit sa te incapatanezi in rau sau in incorect. La fel, oricat de ferme sunt parerile e bine sa iti rezervi si un dram de a vedea daca nu cumva parerea altora are si ea justificarea sa. Desigur insa ca experientele personale vor prevala si ca in final o opinie se formeaza in timp.

Bun, o persoana ajunge sa aiba pareri. Insa are oare curajul sa isi afirme opiniile? Acesta este testul doi. Odata formate anumite opinii in privinta unor aspecte cati au curajul sa le afirme in public? Da, sa le sustina chiar atunci cand e posibil ca nu toti sa le impartaseasca aceste convingeri! Dar nu cumva astfel aceia pot avea ocazia de a afla si alte perspective?

Acum, sa o luam altfel: ok, nu stai nici sa convingi pe toata lumea ca tu detii adevarul universal, mai ales cand toti ceilalti au o parere diferita de a ta. Insa daca n-ar fi fost oameni care sa creada cu adevarat in parerile lor si in validitatea acestora multe poate ar fi fost astazi diferite.

Si astfel ajungem la consecventa. O persoana are o parere. Sau mai multe. Si in timp a constatat ca acele opinii i-au fost intarite prin experiente, povestirile altora etc. Ramane acea persoana consecventa? Uneori da, alteori ba. De ce? Simplu: pentru ca uneori daca o persoana are pareri care difera de ale altora ajunge sa nu mai fie privita la fel in anumite cercuri si chiar daca acea persoana e constienta ca parerea sa e justificata si motivata indelung, uneori prefera sa renunte la parerea sa si sa adere la un anumit grup (revenim astfel la ce spuneam la inceputul insemnarii) chiar daca nu interiorizeaza acea hotarare. O fi bine sa apara atat de multe neconcordante? O fi confortabil?

Asadar ai pareri? Ai curajul sa ti le afirmi? Dar sa fii consecvent?

Iata-ma astazi sarbatorind cu emotie si bucurie in suflet 5 ani de PRwave. 5 ani de momente deosebite, de intalniri ale unor oameni minunati, de realizari, de experienta si acumulari.

5 ani speciali din viata mea – si cum pe 12 aprilie s-au implinit 5 ani de la lansarea agentiei de PR si consultanta in comunicare si imagine PRwave INTERNATIONAL – intelegeti cu siguranta de ce momentul e unul special pentru mine.

Nu a fost usor – dar a fost frumos. De ce nu a fost usor? Pentru ca eram cea tanara – si stiti cate prejudecati sunt legate de tineri care incep afaceri! – si fara pile. Da, nu aveam nici spate, nici oameni multi care sa scrie insa am avut un vis. Am crezut ca acest vis poate deveni realitate pentru ca am stiut ca acest site va fi util intrucat eu, pe vremea cand lucram in prima agentie de PR, am avut nevoie de un asemenea site. Atunci nu mi-am permis sa il lansez – insa iata trecusera cativa ani, terminasem facultatea – avem alte perspective si era momentul sa pun mana si sa fac ceva (pentru ca sa tot astept… nu era de dorit). Stiam ca acest site este necesar si util multora si ca atare l-am lansat, iar pentru aceasta trebuie sa ii multumesc si astazi bunului prieten care m-a ajutat enorm la inceput – de fapt fara de care siteul nu s-ar fi lansat cand s-a lansat – Daniel Secareanu. De altfel puteti citi aici comunicatul de lansare al PRwave.

Nu a fost usor si pentru ca la acel moment lumea nu prea intelegea cum e cu PRul si mai ales cu un site dedicat relatiilor publice, articolelor scrise de specialisti sau exemplelor de succes de la noi si de la altii. Am muncit mult la partea de educare a pietei, a celor ce au nevoie de PR.  De la un site mic ce avea un flash pe prima pagina prin care subliniam importanta imaginii, comunicarii si a relatiilor publice si a faptului ca acestea sunt un val carora nu li te poti impotrivi (PRwave a ramas de altfel fidel acestui slogan) am ajuns apoi la o prima varianta cu materialele de la rubricile Experts Opinion si Case studies in prim plan. Ulterior din ce in ce mai multe companii au inceput sa ne trimita stiri si ca atare acestea au devenit mai numeroase, dar nu am lasat nicio clipa deoparte articolele si studiile de caz. In timp am reusit sa adaugam noi rubrici – ajungand ca astazi sa avem de la prezentari de carti si pana la concursuri cu premii.

Am fost bucurosi cand am ajuns la 10 000 de materiale publicate pe site – de altfel puteti citi aceasta insemnare scrisa cu acest prilej. Am fost bucurosi de asemenea de fiecare data cand ni s-a solicitat sa sprijinim evenimente in calitate de parteneri media – si suntem mandri ca astazi putem spune ca ne-am implicat in sustinerea unor evenimente deosebite realizate de tineri minunati, in promovarea unor evenimente pentru afaceri si pentru timpul liber.

Un alt lucru pe care PRwave l-a adus in Romania a fost lansarea primului blog de relatii publice de la noi. Scris ani buni de Corina Gonteanu – un specialist cu o bogata experienta si un om de exceptie careia ii multumesc si astazi ca a ales sa scrie pe PRwave Blog. Intre timp Corina a mers pe un drum personal cu un blog in engleza – pe care vi-l recomand de asemenea cu caldura. PRwave Blog a continuat insa si exista si astazi datorita pasiunii si implicarii Alinei Popescu – un alt specialist in relatii publice cu clienti de la noi din tara dar si de peste hotare, cu o bogata experienta si cu idei interesante de insemnari. Multumiri merg si catre ea si de asemenea o recomandare pentru voi toti, aceea de a-i citi si blogul in engleza.

Multumiri speciale adresez tuturor celor ce au ales sa se alature – indirect – PRwave: tuturor celor ce au raspuns pozitiv de fiecare data cand am propus o tema de articol, o noua rubrica (si aici multumiri speciale merg spre reprezentantii tuturor editurilor ce sprijina Books Wave), celor ce au venit cu sugestii si solicitari catre noi, celor ce ne-au oferit feedback si incurajari.

Desigur ca va multumesc si voua tuturor celor ce vizitati siteul si celelalte proiecte ale PRwave (PRwave Blog, acest blog, PRwave Directory, blogul de timp liber si hobby Flying, blogul de calatorii Travel – Moments in Time).

Permiteti-mi sa va invit la un pahar virtual de sampanie inchinat cu ocazia a 5 ani de PRwave.

Pentru acest prilej – 5 ani de PRwave – am ales sa facem ceva special. O serie in care PRul sa va fie infatisat din alte unghiuri. Seria nu se incheie astazi – dar ii mai adaugam cateva elemente.

Primul element din serie este romanul foileton Inocentul - un roman politist scris de Oana Stoica-Mujea, roman pe care il puteti citi pe siteul PRwave, rubrica Books Wave unde e o subcategorie speciala creata: Inocentul. Aveti acolo primele patru capitole – urmand sa mai publicam si altele, unul pe saptamana – pana aflam cine a ucis PRul

Al doilea element pe care l-ati vazut chiar aici pe blog este un origami special creat de Bogdan Ionescu, un tanar de 12 ani, pentru PRwave. V-am spus mai multe despre acest origami si despre Bogdan aici.

Astazi va prezint doua tablouri create special pentru noi de cei de la Kdo.ro si asa cum spuneam, in perioada urmatoare va vom mai prezenta asemenea altfel de perspective asupra PRului

Ma uit acum la cat am scris si imi dau seama ca daca ar fi sa va vorbesc de PRwave de fapt as putea sa nu ma opresc. Au fost atat de multe povesti frumoase, de intalniri, de realizari, de momente speciale incat poate ca mai degraba o carte mi-ar putea oferi spatiul necesar pentru istorisiri

Nu pot sa nu va spun insa despre o melodie. Lansata in urma cu cativa ani, de cum am auzit-o prima oara mi-am dat seama ca ea se potriveste minunat cu aniversarea PRwave de 5 ani de zile.

La oameni insa… altfel stau lucrurile. Aparent nu e nevoie sa ii limiteze omului cineva optiunile pentru ca isi pune singur ochelari de cal.

Sa ma justific zic.

Sa luam calatoriile – ca doar multi au fost deja in minivacante, multi vor mai pleca si toti se gandesc oricum la concediu.

1. Indiferent ca vorbim despre excursii de final de saptamana sau de concedii, cel mai adesea – poate si pentru ca e cel mai la indemana – oamenii prefera sa mearga prin locuri batatorite. Atentie, am zis ca adesea, ceea ce nu inseamna intotdeauna.

Insa da: de cum zice cineva ca e frumos undeva – sau apar niscaiva zvonuri, cateva posturi pe unele bloguri dublate eventual de niste stiri, promovarea unei anumite zone sau a unei tari ori chiar a unui oras pe post de raiul pe pamant, ca sa nu mai zic de vreun comunicat ANAF sau declaratii de acolo – gata, toti dau fuga in acel rai.

Evident la fata locului – da, acum stiu… ceea ce urmeaza sa spun e valabil doar in cazul celor capabili sa vada totul, perspectiva si mai ales sa gandeasca (mi-am limitat deja mult numarul de oameni pentru care e valabila continuarea, nu?) – la fata locului zic descopera ca nu e chiar raiul pe pamant. All inclusive nu e chiar asa, orasul nu arata deloc bine, serviciile lasa de dorit, mancarea si mai si, distractie… ioc – si lista continua (de altfel puteti citi pe Travel – Moments in Time povestea unui astfel de loc si a unei astfel de surprize). Revenind – raiul nu e chiar rai.

2. O alta limitare tine de oameni si de cat de mult vor sa incerce ceva- teama de necunoscut. Da, nu pot numi altfel aceasta atitudine. Stiti cum e cand copilul e mic si nu are nicio ingradire si apoi vine lumea din jurul lui si incepe sa ii explice cum aia e rea pentru ca, animalul alalalt e rau pentru ca, nu face aia pentru ca, nu sari ca sa vezi ca nu poti si tot asa? E cam la fel e si in cazul calatoriilor – daca tot ramanem la acest exemplu. Multora pare sa le fie teama sa incerce lucruri noi.

De ce as incerca sa vad daca n-ar fi in orasele de langa mine ceva de vazut intr-un weekend? De ce n-as incerca sa aflu mai multe despre ce pot face in zona mea sau in apropiere?

Desigur ca aici avem minusurile ce tin de marketing. Dar stiti care e surpriza frumoasa? ca daca treceti de acest minus, daca faceti voi primul pas, veti descoperi lucruri uimitoare.

Si stiti de ce acest lucru e extraordinar? Nu pentru ca ar insemna ca va infigeti un stegulet undeva si spuneti ca e loc descoperit de voi si ajungeti apoi faimosi. Nu. Ci faptul ca tocmai ca nu multi stiu de o anumita zona inseamna ca acolo aveti mult mai multe sanse sa va bucurati de peisaj si de orice descoperiti. Si credeti-ma e minunat!

Fireste ca trebuie sa se faca ceva si in ceea ce priveste promovarea – si aici idei sunt o sumedenie si cu ele pot veni toti cei ce calatoresc – si eu am adunat o multime in timpul deplasarilor mele de timp liber sau de serviciu in acesti ani. Da, totul poate fi oferit chiar ca si consultanta care sa aduca beneficii. Dar nu acesta este esentialul.

3. Pai da, de ce sa fie lista asa de scurta. Lenea ar putea continua enumerarea foarte bine. De ce lenea? Sa ne gandim putin: cate lucruri nu facem pentru ca ne e lene? Daca vorbim de calatorii si de a gasi noi destinatii, nu cumva si din lene nu le gasim?

4. Influenta – prietenilor, familiei – si comoditatea – pai nu e mai simplu sa plec an de an la mare si sa selectez doar acele zone intens promovate prin intreaga lume?

5. Nu pot, nu vreau, nu e de mine, nu am timp de… - iata tot atatea moduri in care ne limitam. Daca vorbim de calatorii mai e nevoie sa arat impactul elementelor de mai sus? Dar sa stiti ca aceste calatorii sunt doar un pretext pentru a ilustra modalitatile in care ne impunem singuri limite. De la a nu ne dezvolta asa cum dorim la a nu face ceea ce dorim. Iar exemple avem zi de zi: nu aveti un prieten care sa fie talentat la muzica sau la teatru dar care sa faca Politehnica sau sa aiba deja un serviciu in alt domeniu pentru ca piedici i-au fost puse si limitari i s-au pus sau si le pune singur?

6. Nu se poate - daca asa ar fi zis si Traian Vuia si Aurel Vlaicu de pilda… si ca ei multi altii unde am fi acum? Esti sigur ca nu se poate? Ai incercat macar? Sigur ai incercat cu adevarat?!? Ziceam de calatorii: nu se poate sa fie ceva de calitate la noi. Sigur? Chiar ati incercat si ati mers in locuri diverse si nu a fost bine? Hai fiti seriosi totusi – inclusiv cu privire la ce vedeti la altii

7. Blazarea - una dintre cele mai mari probleme – indiferent de aspectul pe care il legam de blazare…

8.

9.

10.

Las lista deschisa pentru a o completa chiar tu cu limitarile – chiar cele pe calatorii – pe care le ai sau care ti-au fost transmise.

Vezi dincolo de limitari. Ai ce vedea! Ai ce descoperi!

Numarul nu imi era cunoscut – era cu un 031 in fata…

Acum… de obicei cand sunt sunata si nu apuc sa raspund – sau nu pot in acea clipa – incerc sa sun inapoi. Da, nu imi iese intotdeauna pentru ca apar mai multe telefoane sau urgente, dar incerc.

Asa ca… acum fac acelasi lucru.

Sun. Suna. Apoi o o voce masculina nesuava imi spune ca aceasta convorbire poate fi inregistrata si evident ca daca imi continuu apelul sunt de acord cu asta. Fascinant. Nu imi spune insa UNDE am sunat – adica la ce firma.

Dar ma gandesc: lasa, ca o sa spuna persoana care va raspunde.

Raspunde o tanti – care imi spune cum o cheama: Sunt X cu ce va pot ajuta?

Da, e X dar NU spune de unde. Fascinant!

Dar stati, ca mai e!

Ii spun cum ma cheama si ca am fost sunata de pe acel numar dar nu am apucat sa raspund asa ca am revenit cu telefon. O rog sa imi spuna unde am sunat – pentru ca nu mi s-a spus.

Ea: Cum va cheama?

Ii mai spun o data numele.

Ea: Stati sa intreb colegii sa vad cine v-a sunat.

Si inainte sa mai spun ceva ma si pusese pe hold.

Astept putin si ea revine.

Ea: Imi pare rau nu stiu cine v-a sunat.

Din nefericire pentru ea acesta a fost momentul in care a respirat. Asa ca am intrebat si eu imediat totusi ce firma sunt – poate imi dau seama de ce ma sunasera.

Ea: Cand v-a sunat?

Eu ii spus ca in urma cu nici doua minute.

Ea: Pai presupun ca daca v-a sunat de la noi, cine v-a sunat o sa revina.

Eu insist si o intreb ce firma e.

Ea: Poate doar sa aveti ceva la noi in service.

De care service evident ca NU a precizat.

Apoi imi ureaza o zi buna si asta a fost.

Evident ca mi-am adus aminte de insemnarea Oanei Stoica-Mujea apropo de telefoane.

Evident insa ca dincolo de un amuzament cu care pot privi situatia nu pot sa nu ma ingrozesc de o asemenea politica de afaceri. Este inadmisibil ca astfel sa se comporte unii in 2010! Si totusi…

Iubitorii sportului – mai cu seama ai celui alb – nu au ratat aceste jocuri. Si poate si altii s-au mai uitat – in functie de sporturile preferate. Si am avut ce vedea: de la momente remarcabile si pana la clipe de suspans si teama pentru vreun participant si “aterizarea” sa. De altfel pe Eurosport s-au difuzat anumite colaje de astfel de momente bine realizate si cu un fundal sonoar inspirat ales.

La Jocurile Olimpice de iarna de la Vancouver, Canada au participat si sportivi romani. Ce ai simtit insa atunci cand i-ai vazut evoluand? Te-a bucurat si ti-a dat speranta evolutia lor? I-ai apreciat mai ales atunci cand reusita lor a fost peste a unora din tari cotate mult mai bine (vezi retragerile din cursa de bob masculin de 4)? Te-au lasat toate nepasator?

Eu recunosc ca m-am bucurat sa aud de rezultatele promitatoare ale romanilor. Da, desigur ca imi pare rau ca nu suntem printre natiunile cu cele mai multe medalii de aur – chiar la un astfel de eveniment conteaza participarea, cum se spune? Insa nu m-a lasat indiferenta prezenta romanilor. Mi-a parut rau, desigur, de fiecare data cand a aparut o problema, dar m-au bucurat si rezultatele bune. M-am bucurat si cand am vazut un grup de suporteri cu steagul Romaniei in tribune (si n-a fost doar unul sau doar la un sport).

Da, poate ca pentru a pretinde/spera la rezultate mult mai bune ar trebui sa fie si incurajat si sprijinit sportul de performanta – nu pot sa nu imi aduc aminte de partiile de bob amenajate dar lasate in paragina in unele zone ale tarii si vazute de oricine merge cu masina la munte. Poate ca aceia care decid vor tine seama si de aceste elemente. Poate pe viitor vom avea si mai multe motive pentru a ne bucura de participarile sportivilor romani la diverse competitii.

Uneori iti pare ca lucrurile se intampla doar in afara, sunt prezente doar in carti ori la stiri. Si totusi situatia e alta.

Stii persoane care iti lasa impresia ca ar gandi pentru ele. Sunt oameni care iau decizii pe care apoi si le asuma (sau nu uneori). Sunt unii care ajung sa faca un lucru pentru ca isi doresc chiar si atunci cand toti cei din jur le demonstreaza ca nu le va fibine. Din punctul ultimilor de vedere e prietenie, dovada de sinceritate si incercare de ajutor, din punctul celor ce vor sa faca acel lucru se numeste incapatanare, siguranta pe deciziile lor si asa mai departe.

Firesc orice persoana trebuie sa respecte alegerea celuilalt, chiar daca aceasta nu ii e pe plac. Uneori e semn de maturitate. Alteori semn de incapatanare si poti sta acolo pentru a-i fi de ajutor prietenului in caz de nevoie (atunci cand se va lovi de prag). Alteori diferentele sunt ireconciliabile, oamenii se despart. Nimic mai firesc – pentru ca in viata fiecaruia se perinda diversi indivizi. Viata merge insa mai departe.

Apar insa uneori niste relatii personale in care persoana ce pana atunci gandea singura ajunge sa preia ideile celuilalt. E firesc sa preiei de la cei din jur idei bune, modalitati de a face anumite lucruri sau moduri de a rezolva probleme – si orice altceva ce te ajuta in viata. Dar cand ajunge acea persoana sa iti conduca gandurile? La unii se da o adevarata lupta de dominare. Altii nici macar nu ajung in acest stadiu – e doar ceva firesc. Gandurile proprii sunt abandonate intrucat celalalt stie mai bine! Si-asa poti ajunge sa vezi persoane care pareau a gandi pentru ele cum preiau ideile noului venit. Uneori persoanele ce au realizat diverse actiuni in trecut spunand ca asa e mai bine ajung sa nu mai faca acel lucru, sa spuna ca e gresit si sa repete masinal anumite idei spuse la vremea lor de prieteni dar ignorate, acum oferite de noua persoana si imediat adoptate.

Concluzia? Mai degraba un indemn: ganditi voi pentru voi, nu altii pentru voi! Indiferent de cat de apropiata va e o persoana (poate fi prieten sau dimpotriva vedeta ori simplu cunoscut), nu preluati ganduri/idei fara a le trece prin filtrul propriei gandiri!

Ce reprezinta insa acest deadline?

In mod normal termenul-limita este momentul PANA la care se poate face/trimite ceva. Cu alte cuvinte NU este momentul la care trebuie trimis – ci cum s-ar spune ceasul al 12-lea, momentul cel mai tarziu pana la care un lucru trebuie realizat.

Sa luam exemple concrete: un proiect ce trebuie livrat in data de…. NU trebuie scris cu o zi inainte si trimis fix la termenul limita. O persoana ce vrea sa realizeze lucrurile in mod constiincios va termina proiectul inainte astfel incat sa aiba vreme si de unele completari suplimentare ce ar putea fi necesare.

Daca insa prin facultate se mai trece cum se mai trece, la serviciu deadlineul e deadline. Daca un jurnalist trimite niste intrebari si solicita un raspuns pana in data de… la ora …, atunci e recomandat sa dai raspunsurile INAINTE tocmai pentru ca daca reprezentantul mass-media mai are nevoie de clarificari sa fie vreme pentru a le oferi.

Sunt insa unii care nu sunt in stare sa respecte termenele-limita pe care altfel si le asuma. Ce se intampla in astfel de cazuri? De cele mai multe ori un termen depasit de cineva provoaca un adevarat lant de intarzieri. Sa dau iarasi un exemplu: un client a solicitat sa spunem niste materiale. A vorbit cu agentia de PR cu care lucreaza si consultantii in relatii publice i-au facut recomandari, s-a ales ceva, s-a dat BT catre terti si urmeaza livrarea in data de comun acord stabilita. Daca acei ce trebuie sa le realizeze nu le livreaza la timp agentia la randul ei intarzie in fata clientului care poate trebuia sa trimita acele materiale undeva – sa zicem intr-o alta tara la un sediu unde erau necesare pentru un curs. Finalul? Cursul din acea tara incepe fara materialele necesare urmand ca acestea sa ajunga…. candva. Si da, situatia e reala, am vazut-o la o companie anul trecut.

O potentiala solutie? Oferiti-le subcontractantilor termene-limita care sa fie cu ceva timp inaintea deadlineului vostru mai departe. Concret: daca un jurnalist v-a cerut raspunsul peste 3 zile la ora… atunci mai bine rugati clientul sa aiba raspunsul gata a doua zi seara – ca sa il puteti da mai departe la timp. La fel, daca voi sunteti in situatia de a livra materiale – sa zicem niste mape de presa – peste trei saptamani oferiti-i tipografiei un deadline mai scurt – de pilda doua saptamani – si tot asa. Luati-va o marja de eroare si va asigur ca nu veti regreta! La PRwave punem in practica acest principiu si nu am dat gres niciodata

Se pare ca sunt din ce in ce mai putini oamenii constiinciosi. Si totusi am marea bucurie de a-i intalni pe cei existenti si de a reusi sa lucrez cu ei. Si da, sunt oameni de toate varstele.