Muncitorul romanesc

Nu mi-e frica de munca, stiu sa ma feresc de ea.

Am luat o mica pauza de scris pe blog. Nu voita, doar impusa. Revin insa si iata ca prima insemnare aduce, din nou, in atentie romanul si modul sau de a vedea viata si lucrul.

Mergeam luni cu mijloace de transport in comun. In primul tramvai langa mine poposesc 2 domni, muncitori. Sa zic ca luni de dimineata prea tare a alcool nu miroseau, dar hainele duhneau a fum de tigara, huma, var, vopsea, asezonate cu putina transpiratie?

Dar nu acesta e elementul cel mai important – nici cum vorbeau si nici macar cat de tare discutau intre ei.

La un moment dat unuia ii suna mobilul: era sora lui (dupa cum i-a spus colegului). Muncitorul nostru ii spune – si aici vine partea interesanta – ca intr-adevar plecasera cei doi impreuna cu inca un coleg la o munca. Dar au ajuns acolo luni de dimineata si au vazut ca nu era de ei, fiindca trebuiau sa munceasca, sa puna niste pietre cu colturi rotunde si sa aiba grija si alte cateva asemenea elemente “grele”. A adaugat ca nu cred ei ca le-ar fi dat 700 lei pe zi – adica 3500 pe o saptamana (fiecaruia) si ca, “ce, acum ma cheama? sa ma fi chemat cand era de pus sapa, de asfaltat, nu acum cand e greu”. Asa ca… se duceau frumos domnii la autogara ca sa ajunga acasa.

De aceea zic “muncitorul romanesc” – cel ce fuge de munca, cel ce nu mai are o rigoare, nu respecta un program, cel caruia insa i se cuvin toate si nimic nu ii ajunge.

Desigur ca nu toti muncitorii sunt asa, dar prea sunt multi ca sa ai motiv sa aderi la judecarea lor conform stereotipului.

Mai departe: alt tramvai, alta situatie: doua tinere dintre care una, tot cu voce mult prea tare, o instruia pe cealalta sa nu dea bani (ea, rude sau prieteni) pe abonament sau bilete: “daca te prind.. chestia e sa nu le dai buletinul, ca nu au ce sa iti faca. Ce, or sa cheme politia? Si si daca o cheama… ce pot sa iti faca? Ca uite mie…” si incepe o poveste legata de datile in care chiar in zile consecutive domnisoara era prinsa fara bilet/abonament, dar a scapat, mai cu frumosul, mai cu ur(l)atul…

Din pacate astfel de oameni sunt multi – si la toate nivelurile. Din pacate ei ajung si in strainatate (sau in contact cu straini in Romania) si tot din pacate ei ne fac imaginea tuturor. Asta ca tot auzisem acum putina vreme despre un strain care trebuia sa ajunga, cu taxiul, de la gara la aeroport si care strain la un moment dat afirma surprins: “Vai dar nu stiam ca in Romania sunt doua monumente Arcul de triumf!“.

Precizare: stiu, corect se spune si scrie muncitorul roman. Am ales insa romanesc pentru a sublinia “categoria” de muncitori care fug de munca, vor bani (si nu putini), se poarta urat cu cei din jur etc.

Share
43 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published.

CommentLuv badge