Renunta la masca!

Guest post Catia Maxim

mastiSubiectele legate de om, de biata sau minunata lui viaţă au fost, de-a lungul timpului, dezvoltate de minţi luminate; fiecare şi-a dat cu părerea, în funcţie de interesul şi experienţa personală.

Ştim cum ar trebui şi cum nu ar trebui să fim, ce e bine şi ce e rău, ce e frumos şi ce e urât, ce e moral şi ce e imoral; am străbătut cale lungă, presărată cu momente de agonie şi extaz, am învăţat şi ne-am luminat mintea mai mult decât sufletul, dar suntem suficient de neajutoraţi când vine vorba de reacţiile noastre, de felul în care ne comportăm. Pe unii îi sperie o asemenea constatare şi consideră că e trist că suntem aşa.

Personal, cred dimpotrivă, că ar trebui să ne bucure că sufletul a rămas un ţinut nedescoperit total, misterios şi, nu de puţine ori, aduce cu un copil care abia învaţă să meargă. M-am gândit serios, fără să fiu filozof, psihiatru, sociolog cum să mă apropii mai mult de ceea ce se poate numi sufletul, sinele meu. Am folosit mai tot timpul ca punct de reper eul personal, cu riscul de a fi în mod eronat considerată egocentristă, sau ceea ce noi românii exprimăm atât de plastic prin expresia buricul pământului. Nevoia logică de a inventaria cerinţele şi obligaţiile personale faţă de mine şi faţă de ceilalţi a trebuit susţinută constant de sinceritatea cu care analizam eul personal şi eul colectiv. Onestitatea acestui demers trebuia însă susţinută în mod firesc, natural, spontan, altminteri exista riscul ca un detaliu, oricât de nesemnificativ, să-şi piardă din limpezimea sincerităţii. Prin urmare ceea ce m-a condus nu de puţine ori la o privire armonioasă, zâmbitoare au fost printre altele naturaleţea, spontaneitatea pe care le-am manifestat, fără să mă tem că voi face cine ştie ce boacăne. Şi nu au fost puţine situaţiile, când am greşit. Aparent! Căci, deşi părea că o anume atitudine sau opinie nu erau potrivite şi erau taxate ca atare, exista totuşi şansa ca eu să traduc mai rapid reacţiile elaborate, aranjate la patru ace ale celorlaţi şi să măsor gradul de prefăcătorie şi multitudinea de aparenţe pe care se clădesc relaţiile umane, care azi, seamănă cu zgârie-norii americani: se înalţă elegant pe verticală, afişând confort şi eleganţă, dar pierd contactul teluric; de unde amintirea nostalgică după construcţiile cu un nivel, dotate printre altele şi cu grădini. Dincolo de metafora legată de clădirea relaţiilor, mă gândesc că cel mai potrivit exemplu ar fi o întâmplare despre naturaleţe, firesc şi spontaneitate. Despre sinceritate!

ÃŽn urmă cu câţiva ani, am cunoscut pe cineva care m-a ajutat într-un moment important al vieÅ£ii mele. Am primit cu smerenie gestul onest, fair, cu atât mai mult cu cât persoana respectivă nu ÅŸi-a manifestat nici un fel de pretenÅ£ie vizavi de sprijinul acordat, mărturisind că face totul din omenie ÅŸi cu încredere că, la un moment dat, intervenÅ£ia ei va da roade. Am luat totul ca o pe o ÅŸansă ÅŸi m-am considerat onorată, m-am comportat firesc, conservând mereu gândul cel bun. ÃŽn acelaÅŸi timp, am făcut tot ceea ce am putut să nu dezamăgesc pe cei care au crezut că visul meu nu e un simplu moft, o chestiune de conjunctură. Povestea a continuat firesc, iar eu am cunoscut alÅ£i oameni, prieteni sau simple cunoÅŸtinÅ£e de-ale binefăcătoarei mele, cu care am legat diverse relaÅ£ii, aÅŸa cum se întâmplă de obicei. Pe măsură ce se înregistra o anume evoluÅ£ie, înregistram o atitudine ostilă din partea ei. Nu comentam, nu dezvoltam, încercam doar să aflu cauzele. Aveam dovezi că ceva nu funcÅ£iona ÅŸi se adunau întâmplări al căror penibil mă străduiam să-l gestionez cuminte, calm ÅŸi, deÅŸi eram roasă de îndoieli, contam pe buna credinţă, pe spontaneitate, pe demersul omenos…

Aveam răbdare, aÅŸteptam ÅŸi, în cele din urmă, am aflat că păcătuisem prin faptul că mă folosisem de prietenii ei, fără să o anunÅ£… Am privit-o atent ÅŸi am constatat că era adevărată, spontană, naturală. Nu am spus nimic, dar în sinea mea i-am mulÅ£umit pentru acea clipă de sinceritate. Am ÅŸtiut că îmi oferea într-un fel măsura ajutorului acordat. Nu m-am mustrat că am fost naivă ÅŸi am crezut în sinceritate ÅŸi altruism, dar a fost încă o dovadă că una spunem ÅŸi alta gândim. Nu vreau să mai dezvolt despre motivaÅ£iile sprijinului iniÅ£ial, iar oamenii sunt liberi să facă sau să nu facă ceva, să spună”da” sau “nu”…

După întâmplarea asta, gândesc că spontaneitatea, naturaleţea, afirmarea principiilor ferme, oneste, ne scutesc de neajunsuri: ar fi fost fair să mi se atragă atenţia că toţi cei pe care mi-i prezintă constituie un bun personal, privat, de care nu am dreptul să mă ating şi, chiar dacă nu aş fi fost de acord cu o asemenea idee, onestitatea pe care mi-am cultivat-o în timp, m-ar fi ţinut departe de aceşti oameni, chiar dacă, personal, am simţit totul ca pe o reciprocitate şi, chiar dacă am convingerea că nu toţi împărtăşesc o astfel de concepţie.

Cărui om îi place să fie un obiect?

Edit later: ÅŸi cum nimic nu e întâmplător, la câteva ore după ce am scris acest material, ne-am întâlnit din nou: eu am avut ocazia să subliniez ce anume îi datorez, iar ea ÅŸi-a prezentat scuze… Cred cu tărie că am fost sincere ÅŸi că numai comunicarea ne poate feri de …excese.

Share
52 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge