Ce-am vrut sa fim si ce-am ajuns: de la planuri la realitate
Mi se intampla sa aflu despre unele persoane care au o anumita functie acum ca in copilarie voiau sa se faca cu totul si cu totul altceva.
Chiar si eu am avut planuri diferite si pe care mi-am dorit sa le pun in practica – cand eram mica voiam sa ma fac doctor (suna a ce zic multi copii cand sunt mici, dar motivatiile la mine erau multe si personale). Din pacate insa aparusera probleme in sistemul in care voiam sa intru (chiar in clasa a saptea mi-aduc aminte ca ma pregateam sa vad ce trebuie sa invat pentru examenul apropiat si a fost un scandal prin care posturile ramase libere dupa iesirea la pensie a numerosi doctori nu au mai fost ocupate de rezidenti, ci au fost blocate, scandalul fiind legat de un numar maxim de cadre medicale sau in aceasta zona, insa oricum ceva ce nu mai parea a fi sigur) si nu mi s-a mai parut o solutie buna, asa ca am decis in clasele a saptea- a opta sa merg spre zona umanista – comunicare si relatii publice (pe atunci abia aparea la noi prima facultate de stat cu o asemenea specializare disponibila si am avut noroc sa aflu de la unul dintre primii oameni de PR de la noi; in acel moment era disponibila doar forma post-universitara, dar erau mari sansele deschiderii si unui invatamant universitar cu acelasi profil la aceeasi facultate).
George Pruteanu spunea la un moment dat ca si-a dorit cand era mic sa fie musafir (nu cred ca mai este nevoie sa amintim argumentele pro in favoarea unei astfel de decizii 🙂 ).
Voi ce-ati vrut sa deveniti si de ce nu s-a materializat visul? Si ce sunteti acum?Â
E interesant de vazut cum anii trec si remarci ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Dar de ce?
Puteti lasa raspunsurile pe post de comentarii. Iar daca doriti sa luati intrebarea ca pe o provocare la raspuns, atunci ii invit si eu pe Razvan, Kopinaki, Greenfield, Andrei Craitoiu, Mihaela, Cristi, Monica si Andrei Chirica sa raspunda 🙂 (eventual cu trackback ca sa vedem si noi raspunsurile 😉 )
Insemnari similare
” Dna. invatatoare: Ce vrei sa te faci cand vei fi mare ?
Eu: Doctor.
Dna. invatatoare: Ce frumos, vrei sa ajuti oamenii.”
.. pana sa apuc sa o corectez, deja trecuse mai departe. nu-mi pasa sa ajut oameni, stiam doar ca doctorul vede oamenii fara haine 🙂 .
Ma bucur ca in ciuda faptului ca nu sunt doctor, totusi mai vad oameni fara haine … deci am pe jumatate visul implinit. 🙂
In prima faza a vietii mele am vrut sa fiu artista, sa fac design. Pe la 14 ani am vrut sa fac restaurari de opere de arta, dar m-am descurajat cand ai mei nu m-au lasat la liceu in Bucuresti. (de retinut) In scoala generala am avut un profesor foarte marcant in viata mea si el a spus despre mine ca ar trebui sa ma fac psiholog. N-a avut nici o importanta acel aspect atunci. Apoi la sfarsitul liceului am venit la prima facultate de comunicare si relatii publice din bucuresti … nu mi-a placut asa ca m-am pus pe munca (colaborari). Un an mai tarziu… m-am inscris la psihologie (moment in care nu mi-am adus aminte de profesorul meu, el mi-a adus aminte de ce mi-a spus cand l-am vizitat dupa licenta). Iar acum dupa doi ani de psiholog practicant, am acceptat o provocare mai veche .. PR.
Dar am senzatia ca tot psiholog raman … e in sange.
Frumoasa povestea – si as putea spune (amintind un mai vechi post) ca un bun PR-ist are nevoie si de psihologie – pentru a putea intlege mai bine oamenii si anumite situatii. PR-ul este strans legat de multe discipline – asa ca sunt sigura ca provoccarea mai veche va fi una cu rezultate :).
Eu sunt inca in faza de descoperiri … si vreau sa cred ca pot folosi cunostintele si abilitatile acestea (de psiholog, sa zicem) pentru a fi un bun PRist. Acum firma pentru care lucrez a lansat acest departament odata cu mine … asa ca provocarea de a obtine rezultate este cu atat mai mare. 🙂
In celalata ordine de idei, planurile de viitor cred eu ca important sa se bazeze pe CE VREI si nu pe CE NU VREI. Am intalnit multi oameni care isi bazeaza alegerile pe temeri (ex. eu n-o sa ma fac niciodata inginer, pentru ca tata e inginer si m-a batut la cap cu asta toata copilaria mea). (ex 2 eu nu fac copii pentru ca nu vreau sa ajung ca mama care a crescut toata viata copii si nu a mai facut nimic pentru ea si sufletul ei) … Poate de aia esuam in multe din planurile noastre …
Se simte deja preocuparea pentru phisologie – eu ma bucur. 🙂 Viitorul ni-l facem noi si scopurile tot noi ni le stabilim. Important este cred eu sa vrem mereu mai mult – chiar daca o persoana a crescut intr-un anumit fel trebuie sa vrea mai mult (si nu ma refer la bani sau pozitie sociala) – ex: daca ai crescut intr-o familie in care ai fost batut de parinti/bunici, atunci ar trebui sa alegi sa nu iti bati copiii stiind cat de rau este. Ar trebui sa se invete din fiecare experienta (placuta sau nefericita).
Si inca un lucru ce tine de tema acestui post: ar trebui sa ne propunem si lucruri pe care chiar putem sa le facem – ca daca iti doresti sa devii mare actor dar nu poti memora si nu ai talent in aceasta directie sau esti foarte balbait s-ar putea sa ai o problema si sa nu poti deveni actorul de teatru care te visai!
Stii Loredana… in totdeauna am fost de parere ca daca pui suflet si pasiune in ceea ce faci este cam imposibil sa nu reusiti…
Loredana, am postat raspunsul la mine in blog, nu l-am postat la prospaturi in Weblog pentruca cine stie ce ciudati mai intalnim pe-acolo. Ce am uitat sa mentionez acolo este ca am calatorit foarte mult, povestiri adevarate despre calatoriile mele sunt si la adresa http:// sweetdreams.
weblog.ro
E un post “lejer”. Daca e sa ne amintim copilaria si planurile ei, vom realiza ca vremurile s-au schimbat: de exemplu, vroiam sa fiu astronaut. Mai ales ca Dumitru Prunariu ducea o campanie de incurajare. Si Alexandru Mironov, deasemenea. Azi, primul s-a retras complet din viata publica (e presedintele Agentiei Spatiale Romane!!), iar al doilea, dupa un mare rateu in politica (a fost ministru!), incearca acum sa mai apara pe sticla.
O amintire proaspata e concertul Rolling Stones, unde Jagger i-a spus romancei de pe scena cu el “frumoasa rochie, dar ce pantofi ieftini!”, asa sunt si eu: am inceput cu un vis frumos si terminam cu “pantofi ieftini”.
Oare Basescu ce a visat sa se faca in copilarie? Marinar sau presedinte? Cilne l-a facut marinar si cine presedinte?
Astept si raspunsuri de la voi.
Nici noi nu stim ce vom ajunge la un moment dat. Ma gandesc insa ca in viata avem mai multe etape si mai mult emomente in care ne dorim sa ajungem in anumite lucruri. Nu cred de exemplu ca atunci cand erau mici unii parlamentari astazi in aripile de tineret ale partidelor se visau la putere, in camera deputatilor sau senat gandindu-se la functii mult mai importante pentru mijlocul si spre finalul vietii (asa cum probabil fac acum).
Ca atare ajungem in timp sa avem un punct de pornire si apoi “opriri” temporare. Unii aleg sa persiste – sa mearga intr-o anumita directie constant, in timp ce altii decid sa schimbe sau sa doreasca mai mult. Unii pot fi fortati de imprejurari sa isi schimbe locul de munca sau domeniul – altii aleg de bunavoie sa faca astfel de modificari.
PS: despre Alexandru Mironov se stie ca a ajuns in UNESCO si face destul de multe – chiar daca nu mai apare in fata foarte mult.
Le multumesc tuturor celor care au raspuns – si poate mai sunt si altii pe care postul i-a pus pe ganduri sau carora sa le fi trezit amintiri.
Si da, ai dreptate Razvan, conteaza sa pui suflet si pasiune – si sa ai si ceva noroc si obiectivitate nu strica 🙂
Imi permit sa precizez, deoarece am fost de fata la concertul Rolling Stones, gluma cu pantofii ieftini i-a fost adresata cantaretei de culoare care canta cu Mick Jagger, de fapt era vorba de cat de bine vorbeste el romaneste, cat de subtil este. Eu asa am inteles faza respectiva, poate gresesc?
Apropos de cine si cum a ajuns presedinte sau prim ministru, uneori ma macina si pe mine intrebari existentiale de genul acesta, date fiind similaritatile de varsta, pe de o parte, iar pe de alta parte activitatea depusa de fiecare in anumite etape ale vietii.
Am avut surpriza la un moment dat sa constat ca o persoana care a mers cu mine la un targ international pe post de standist sa ajunga ministru, iar mai multe persoane care nu aveau nici un fel de pregatire economica, nu cunosteau limbi straine, sa ajunga mari personalitati din lumea oamenilor de afaceri. Viata e ciudata. As putea scrie romane fluviu pe aceasta tema.
Viata e ciudata… corect si foarte adevarat … dar viata este uneori si foarte nedreapta cu multi dintre noi… dar luptam, speram, muncim… pentru acele 5 secunde de glorie cand ajungem sa mai cucerim cate o reduta, bine aparata, a vietii
scuze de intarziere 😀 eu vroiam in fiecare zi sa ma fac altceva.. dar alegerile erau periodice: stomatolog, neurochirurg, croitoreasa sau bucatareasa:)) niciodata nu am visat ca o sa fac ceea ce fac 😛 dar asta e soarta.. iar sa ma intorc sa fac ce visam in copilarie – e un ppic cam greu din varii motive 😉
dar vorba lui razvan – daca pui pasiune nici nu mai conteaza ce ai vrut candva sa te faci, ci ceea ce faci
Eu am vrut sa fiu arheolog. Am fost olimpic la istorie in generala si deja ma visam prin Egipt sau si prin multe alte colturi ale lumii. Ce s-a intamplat? Am aflat ca banii de expeditii nu se obtin prea usor iar pe vremea aia sponsorizarile nu se deduceau din taxe si impozite. Intre timp am mai crescut si in clasa a 11-12-a am descoperit lobby-ul si relatiile publice 🙂
@Viorel: cu & despre Dumitru Prunariu am publicat, anul trecut, in Jurnalul National, un interviu-foileton; o parte dintre ele sunt in arhiva electronica, pot fi gasite printr’o anevoioasa cautare sau dand cautare pe google.
Cat despre (on topic) ce am vrut sa fiu – imi aduc cel mai bine aminte ca imi doream sa ma fac sofer de tir; am mai vrut si militian (uneori mai vreau si acum, cand mi se pune pata pe mitocanii din trafic)… Adevarul e ca am avut etape si dorinti!
http://lostandfounddesk.blogspot.com/2007/08/prezentatoare-de-televiziune.html
Loredana, raspund cu foarte mare intirziere pentru ca exact pe 10 august am plecat spre Budapesta si Viena, via Sighet, Sighisoara, vulcanii noroiosi etc. si abia m-am intors. Un tur facut cu intreaga familie de data asta.
Eu mi-am dorit sa fiu ziarist de prin liceu. Se intimpla inainte de ’89. Tin minte ca m-am dus sa intreb la unica redactie de ziar din Iasi ce scoala trebuie sa urmez pentru a ajunge ziarist si redactorul de-acolo m-a sfatuit sincer sa o las balta. Am fost tare dezamagita!!! Bafta vietii mele a fost ca decembrie ’89 m-a prins in clasa a XI-a, motiv pentru care pina la urma mi-am implinit visul.
Daca n-as fi fost ziarist, mi-ar fi placut sa fiu ghid turistic sau profesor de franceza. :)) Ador sa calatoresc si ma identific cu tot ce inseamna Franta. Nici nu stiu daca as fi putut alege intre ele…
Pina la urma, prin intermediul jurnalismului am cunoscut lumea larga a comunicarii cu toate formele ei. In facultate m-au atras foarte tare publicitatea si relatiile publice. Ceva mai tirziu am descoperit brandingul, un domeniu pe care il percep ca pe o coborire pina la surse, pina la izvoare… Astazi mi-e foarte greu sa ma “asez” intr-o anumita zona. Pur si simplu ma plimb printre ele, in functie de ceea ce e nevoie, traind senzatia placuta ca ma simt “ca acasa” peste tot. Desi e greu sa aprofundezi atit de multe directii – similare doar in aparenta – cind le-ai topit in tine e infinit mai usor sa lucrezi. Si e infinit mai provocator ceea ce traiesti.