7 ani de-acasa

Azi e 1 iunie si mai toti vorbesc despre joc, despre sufletul de copil pastrat etern si alte asemenea. Asa ca am ales o tema conexa – dar deosebit de importanta: despre cei 7 ani de-acasa, respect, rolul parintilor si al profesorilor. Si am si exemple concrete.

E frumos sa ne aducem aminte de jucarii, daruri, jocuri si de o zi. Dar un copil e un copil tot anul, in fiecare an. Si in fiecare zi el este modelat: de mediu, de experientele proprii si asa mai departe. Asa ca… poate tu il ignori, dar el se dezvolta.

7 ani de-acasa au devenit astazi uneori doar cateva luni – alteori doar 2-3 ani intregi. Si totusi sunt parti ale zilei in care sunt tot acasa cu tine ei, copiii sau el copilul. Ce faci in acel timp? Il ignori? Il trimiti la televizor, calculator etc. pentru ca tu sa ai timp liber sau investesti timp in el?

Ce se invata in acesti primi ani de viata? Respectul se invata de pilda. Bunul simt. Propriul loc. Si multe altele. In aceasta perioada un copil ar trebui sa invete si sa ii asculte pe ceilalti. Ar trebui sa invete ca la un spectacol de teatru sau muzical NU se vorbeste.

Ce se intampla daca nu invata la timp aceste lucruri?

Pai… v-am zis ca nu ma mai duc la niciun film la cinema din cauza mitocanilor, nu?

La fel, e posibil ca astfel de copii – ajunsi poate la liceu ori chiar adulti la facultate sau mai in varsta – merg la spectacole la Ateneu sau teatru. Poate nu “de bunavoie si nesiliti de nimeni” ci carati de o prietena, dusi cu clasa etc. Iar acolo ei uita ca nu sunt doar ei, nu ii respecta nici pe colegii care poate sunt interesati de eveniment si cu siguranta nu ii respecta pe cei de pe scena. Isi bat joc de toti si chiar si de ei insisi. Dar nu le pasa. Iar la unii cei 7 ani lipsesc cu desavarsire pentru ca nici macar o rugaminte sau o observatie politicoasa nu ii determina sa se potoleasca. Ba chiar poti primi de la astfel de specimene raspunsuri de tipul: daca vrei liniste inchiriaza-ti Ateneul/teatrul si fa-i sa cante/joace doar pentru tine. Sigur ca da, e indicat – chiar daca ai avea bani si ai putea face asta, la cei de pe scena nu se gandeste nimeni? Ce prefera oare? Sa performeze in fata a 2-10 persoane sau in fata unei sali pline si la final sa primeasca niste aplauze de la 5 persoane sau de la o sala intreaga?

Mi s-a intamplat sa vad Ateneul plin de tineri premianti (e drept nu din Bucuresti) care aveau parte inclusiv de un moment special oferit de Alexandru Tomescu la fascinanta vioara Stradivarius. Si ce faceau unii dintre acesti tineri? Cand in sala rasuna doar duiosul sunet al viorii ei vorbeau.

Spuneam la inceput ca nu doar parintii au un rol ci si educatorii, invatatorii si profesorii. Da, daca acasa nu a avut cine modela un copil asa cum trebuie, toti ceilalti amintiti trebuie sa constientizeze faptul ca au o misiune. Am avut o doamna educatoare (tovarasa pe vremea mea, e drept), doamna Petruta (i-am uitat numele de familie, dar nu ii uit prenumele) exceptionala. Se juca cu noi, ne-a invatat o sumedenie de lucruri, era ferma dar dreapta cu noi – si evident tinea la noi toti. Nu sunt vorbe mari, e realitatea. Apoi am avut doamne invatatoare (din diverse motive s-au schimbat) minunate si la fel profesori si profesoare de exceptie – multi lasandu-si o amprenta frumoasa asupra noastra. Sunt ceea ce sunt astazi si pentru ca de-a lungul vremii i-am cunoscut pe toti. Dar nu au fost indiferenti fata de noi!

Totul se deprinde in timp – si in loc sa se invete lucruri rele, mai bine sa se prinda obiceiuri bune. Daca aveti lacune – corectati-le. Dar cand ajungeti de exemplu la un spectacol amintiti-va ca nu sunteti singuri, amintiti-va ca e frumos si dezirabil sa va respectati, sa ii respectati pe cei din sala si mai ales pe cei de pe scena – mai ales ca unii nici macar nu se aseaza cu hainele de scena inaintea unei emisiuni sau a intrarii pe scena, din respect pentru public. Asa ca stimate public, respecta-ti artistii! Si stimati oameni – copii sau nu – faceti rost de cei 7 ani de-acasa!