Frumusetea in pustietate

Astazi – duminica – la ora 9.30 aveam fixata o intalnire intr-un parc din Bucuresti cu 2 prietene dragi. Una pe care o vad rar – nu e din oras – si o alta cu care de oricate ori m-as vedea tot avem ce vorbi :).

Locul ales a fost Cismigiu – parc cu istorie, frumos amenajat si usor accesibil oricui.

Imi place sa ma plimb si fac acest lucru oricat de des am ocazia. Nu imi place insa aglomeratia.

Chiar ma uitam ieri in Herastrau ca aproape ca nu ai pe unde sa mergi. Biciclistii merg cate 2-3 pe un sens unul langa altul, oamenii uita ca se circula pe 2 sensuri si pe dreapta (da, ca in cazul masinilor) – in ideea ca mai sunt si altii nu doar o anume gasca, altii uita ca nu sunt interesati si cei din capatul aleii de ce discuta ei si tot asa. Ajungi sa faci slalom. Sau sa mergi in parc atunci cand nu e inghesuiala.

Asa a fost cazul azi de dimineata in Cismigiu. Parcul era aproape pustiu – si mie una nu mi-a parut deloc rau. M-am bucurat de plimbare si de revederea cu cele 2 prietene.

Frumusetea in pustietate are farmecul ei. Reusesti sa asculti apa susurand, sa auzi glasul naturii, pasarile ciripind, frunzele fosnind, cate-o vrabie mancand ceva si apoi dand cu ciocul de marginea unei banci etc. Fiecare sunet are farmecul sau – si toate aceste sunete pot fi auzite doar daca e liniste – adica atunci cand nu e inghesuiala.